miercuri, 26 octombrie 2011

Chitara Dunării 2011



Iată-mă din nou în fața unui fapt împlinit. O nouă ediție de festival la Călărași, un moment pe care eu îl așteptam de un an de zile. Tot timp orașul ăsta pentru mine a fost ca o oază de liniște, un loc în care am învățat că prietenia e mai mult decât o sticlă de cognac făcută poștă, e mai mult decât să zâmbești ipocrit în față, e mai mult decât să te bucuri pentru tine, prietenia e mai sinceră decât un simplu telefon de complezență și nu în cele din urmă e mai mult decât o afacere proprie. Aș putea să fiu un fel de Creagă al Călărașilor și să încep să povestesc detaliat ce și cum a fost dar prefer să mă rezum pentru a nu strivi corola de minuni a festivalului. O mână de oameni care au ajuns în locul ăsta pentru un singur motiv, să se vadă cu oamenii dragi lor și pe urmă, asta e sentimentul cel mai păcătos din festivalurile astea când ai ca scop să te desfrunzești pentru o cauză inexistentă. "Acasă" ne aștepta cu aceeași căldură ca de fiecare dată, recepționera ca în fiecare an cazează indiferent de ora la care sosim, berea la fel de ieftină - de ce nu am ales oare varianta unei beri reci la hotel? - asta e retorică, oameni noi cu care am avut ocazia să vibrez poate în aceeași gamă, oameni dragi pentru care am ajuns la Călărași și cu care m-am bucurat împreună, o casă de cultură nou-nouță însă cu același director foarte hotărât, spectatori care au cam lăsat de dorit fiind a 4 a ediție eu mă așteptam la altceva, recitaluri poate nu dintre cele mai alese, un juriu care a încercat să împace pe toată lumea, un sunetist pus la zid și încătușat în spatele scenei, per total o calitate medie a spectacolului, aici trebuie să îl contrazic pe Mihai Cosmin Popescu, cu tot respectul și dragul pe care îl port dumnealui, sub cea a Folkever-ului de la Siret. Dar cum clipele de bucurie nu vin tot timpul singure, iată că măștile unora sunt atât de bine puse încât înșeală ca un șarpe chiar și sufletele raționale. Oare cum e să fii abandonat la 5 dimineașă pe centura de vest a Călărașiului și să se facă și glume proste cum că de aici încolo puteți aștepta și până la 9 taxiurile - taxiuri târzii comandate de aceeași oameni care au strâns gașca LAOLALTĂ, dar numai într-un cântec și e mare păcat - care toate aveau tariful de 3 km - 10 lei. Colegii aștia ai mei se feresc să o spună că poate nah să nu cumva să se pună prost cu oamenii din Călărași, a fost indecent, nu pentru 10 lei ci pentru simplul fapt că dacă aceeași gașcă de 25 de tineri s-ar fi adunat și a treia seară la o petrecere în favoarea organizatorilor probabil că la 5 dimineașă nu ar fi stat nimeni pe centură. Asta e lumea în care trăim, ăștia sunt oamenii, dar după plată și răsplată că așa e viața, plină de surprize - să nu mai zic de apa aia de la masa fiecaruia care a cântat - cam puțină. Uite că așa un episod din viața mea se sfârșește apoteotic, demascarea a fost făcută la timp...oameni dragi, avem și alte locuri în care să ne vedem. Cu drag.